Centrul de
Drept Internațional Umanitar al Armatei -
un brand național devenit
un bun personal
Ca membru fondator al Centrului de Drept
Internațional Umanitar (CDIUA), ca autor al concepției de organizare și funcționare
și conducător al acestuia timp de 15 ani, sunt în măsură să prezint succint
traseul instituției, care de la un proiect cu valențe regionale a ajuns să
sfârșească într-un anonimat lamentabil. Interesul meu este profund dezinteresat
și vizează doar posibilitatea menținerii unei instituții valoroase. Fac aceste
dezvăluiri din respect față de miile de susținători și cunoscători ai Centrului,
față de efortul sutelor de persoane care au sprijinit înființarea și afirmarea
structurii și desigur pentru a aduce la cunoștința opiniei publice, modul în
care înțeleg unii să se raporteze la proiectele cu impact național. În 2006 a
mai existat o tentativă de mutare, care argumentată a fost stopată. Diferența
este că eforturile vizau atunci performanța, iar acum s-a urmărit doar rezolvarea
navetei șefului de la București la Ploiești. Cum arăta locația în care
funcționa CDIUA este prezentată în fotografia anexată. Cum va arăta după
redislocare așteptăm să ne arate cei care contribuit ștergerea memoriei
instituționale a acestuia. Cu dorința sinceră de a mă desprinde de
subiectivismul de care aș putea fi acuzat în ilustrarea unor fapte, prezint
succint principalele etape din istoria acestei structuri emblematice pentru
România.
I. Inițial a fost un proiect regional. În 10 dec 1993, pe fondul
transformărilor revoluționare de la începutul anilor 90, în România s-a
înființat Centrul de Drept Internațional Umanitar al Armatei, o instituție „unicat
în țările Europei Centrale și de Sud Est, exemplu unic în regiune” (Patrik
Zahnd, Președintele Delegației Regionale CICR pentru Europa Centală).
Obiectivul fundamental asumat: cunoașterea și implementarea prevederilor
tratatelor de drept umanitar ratificate de statul român. Prin amploarea și
consistența acțiunilor, în scurt timp instituția a dobândit o pozitie de referință
în domeniul său de competență.
Proiectul viza în faza inițială crearea
unui Centru Regional, iar punerea în practică trebuia susținută în părți
egale de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) și România. Aveam șansa
unică de a valorifica existența la București a unui Birou al CICR, care se va
transforma în Delegația Regională a CICR pentru Europa Centrală și de Sud-Est,
cu sediul la Budapesta. Motivul eșuării proiectului: lipsa de viziune a unor
responsabili din partea MApN, suspiciunea și neîncrederea în transparența
relațiilor cu CICR, atitudine care s-a dovedit complet nejustificată. În aceste
condiții, în loc să devenim un pol de atracție pentru acțiunile cu caracter
umanitar în zona noastră geografică, după modelul Genevei sau Institutului
de la San Remo, am rămas în postura de simpli susţinători ai acţiunilor organizate
de alții.
II. Funcționare independentă cu largă respirație
națională și internațională. Un grup de inițiativă din cadrul MApN, dintre care cei
mai activi au fost: lt. col. Ilie Popescu, mr. Adrian Teodorescu, gl. Nicolae
Uscoi (+), mr. just. mil. Tudor Munteanu (azi gl.), mr. Ion Didoiu, lt col
Stelian Gheșa (+), mr. Merlă Gheorge ș.a. au pregătit înființarea CDIU la
Centrul de Perfecționare a Pregătirii Cadrelor de Artilerie din Ploiești. Alături
de MApN, au participat la înfiinţarea acestui Centru numeroase instituții
guvernamentale și neguvernamentale de pe plan local. Așa se face că o perioadă
lungă de timp funcționarea Centrului a fost asigurată de aceste structuri, fapt
pentru care a fost perceput ca un „bun
local”.
În câțiva ani instituția a devenit
independentă, fiind subordonată nemijlocit Statului Major General. Această
postură i-a permis să-și dezvolte constant activitățile și relațiile
instituționale pe plan național, dar mai ales internațional. Au fost stabilite
relații cu instituții prestigioase din domeniu: Comitetul Internațional al
Crucii Roșii-Geneva; Institutul Internațional de Drept Umanitar- San Remo;
Institutul Regal Superior al Apărării-Bruxelles; Institutul Apărării pentru
Studii de Drept Internațional al SUA, Centrul de profil din Koblenz, Germania
etc. Activitățile organizate de CDIUA au făcut parte din programele de
pregătire ale armatei pentru atingerea unor obiective în cadrul Parteneriatului
pentru pace și apoi integrarea în NATO
Conform proiectului iniţial,
viitorul firesc al structurii era să se transforme într-o instituție mixtă
(unde să aibă acces militarii, dar și civilii), care să contrubuie la pregătirea
factorilor de răspundere cu sarcini în domeniu, având în vedere că problematica
abordată vizează întreaga societate. Intervalul 1993-2008 a reprezentat
perioada de glorie a instituției. Lucrarea „Monografia CDIUA sau Dreptul
internațional umanitar în Armata României”, editată la 15 ani de la înființarea
structurii (ținută deocamdată la index!), reprezintă documentul la care trebuie
să se raporteze oricine este interesat de ceea ce a fost și ceea ce este în
prezent Centrul.
În 2008, odată cu schimbarea
conducerii instituției, toate proiectele au fost abandonate. Responsabilii MApN
au văzut în Centru doar un indicativ de unitate militară. Închistarea și
izolarea sunt caracteristicile etapei, semnalele caracteristice fiind parcă
extrase dintr-un manual de contraindicaţii în teoria organizaţională: minimalizarea
și stoparea majorității proiectelor în derulare, dispariția publicației „Actualități
juridice. Drept militar și drept internațional Umanitar”; întreruperea
relațiilor cu instituțiile internaționale, naționale și locale; neacordarea „Premiului
Tudor Radu Popescu” – unul din fondatorii Institutului de la San Remo;
abandonarea punctelor de documentare create în unități; renunțarea la
organizarea de activități cu caracter științific, implicare superficială în
organizarea activităților Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar, reducerea
drastică a tuturor activităților de pregătire și a relațiilor de colaborare cu
structuri și entități interesate de problematica umanitară ș.a.
Au contribuit substanțial la regresul
instituției: 1. Responsabilii
actuali din cadrul MApN care nu au fost informați de șeful instituției cu
privire la obiectivele și specificul activităților Centrului. Cu siguranță
ministrul apărării, căzut odată cu guvernul, nu ar fi fost de acord să semneze
documentul de mutare pentru că avea cunoștință ce reprezintă instituția. Inexplicabil este faptul că, deși structurile competente ale
MApN au dat aviz nefavorabil mutării Centrului de la Ploiești la București (pe
căi numai de Domnul și de noi bănuite!), evenimentul s-a produs totuși! Din
câte cunosc, niciuna din instituțiile fondatoare nu a fost informată de mutarea
instituției. Nici măcar din considerente diplomatice! 2. Actualul șef cu domiciliul în București care (menționez că
motivul pentru care eu am fost trecut în rezervă era legat de faptul că funcția
de lt. col. a Centrului nu-mi permitea să-mi mai continui activitatea, dar la
puțin timp după plecarea mea gradul funcției s-a schimbat în colonel), nu are
nici un interes să facă naveta la Ploiești. S-a rezolvat astfel prin trafic de
influență problema unei persoane. Ce contează că se distruge o instituție! Dacă
nu se putea altfel, muntele a fost adus la Mahomed! 3. „Spatele” plt. Oprișor Claudiu, unul dintre angajații Centrului
(Orice asemănare cu persoane cu rang de VIP este inspirată). Acesta a avut o
atitudine refractară pe timpul cât mi-a fost subordonat, îndemnând colectivul
la nesupunere și organizând chiar o revoltă în perioada în care se pregătea
aniversarea celor 15 ani de la înființarea instituției. Discuția pe care i-am
surprins-o la telefon în ultimele zile ca șef al structurii, cu cineva „sus
pus” („Am făcut cum m-ai învățat. Am distrus din interior. Am vorbit cu
comandantul unității (col. T.D.) ca după ce predă să nu-l mai lăsăm (era vorba
despre mine – n.n) să intre în Centru. Eu nu mai fac nimic. La fel și restul
personalului …etc.) este concludentă în acest sens. Pentru aceste „fapte
eroice” subofițerul (cu trei dosare penale!!??) este avansat în prezent la
gradul de maior ?!?!
Surse serioase și verificate susțin
că această mutare s-a făcut în urma unei înțelegeri neortodoxe dintre șeful
structurii și apropiații plutonerului.
III. Centrul în prezent. Vestea că „Brandul CDIUA”,
care afirmase „spiritul de la Ploiești” și dusese faima Armatei Române
în lume v-a fi mutat în București a fost primită cu stupefacție de toți cei
care cunosc instituția. Semnalul pentru opinia publică internă și
internațională este acela ca România nu este interesată de acest domeniu.
Imaginea clădirii în care funcționa structura va fi înlocuită probabil cu
imaginea unui banal birou. Câtă diferență!
Principalele dezavantaje
ale mutării
în altă locație: cheltuieli pentru amenajarea spațiilor, cheltuieli
suplimentare cu personalul (trei persoane ar trebui să facă naveta la
București), diminuarea eficienței activităților prin crearea unor
disfucționalități (bază materială, spații, facilități etc), impact negativ cu
privire la percepția structurii pe plan intern și internațional, distrugerea
unor planșe machete și dotări etc.
S-a renunțat practic la o
instituție, care dispunea de numeroase facilități și posibilități de dezvoltare
de excepție (o locație proprie într-un imobil adecvat activităților
specifice, dotare și documentare dispuse în săli de specialitate etc).
Sintagma „Centrul DIU de la Ploiești” intrată în conștiința publică este
în acest fel distrusă? Cu ce tradiții rămâne structura în afara unui nume golit
de orice conținut?
Mutarea instituției la București
echivalează cu o afirmație de genul „Centrul de la San Remo funcționează la
Roma!”. O aberație și o acțiune care distruge un proiect și o idee. Centrul
care va ocupa cel mult 2-3 încăperi în noua locație v-a deveni un birou fără
identitate si fara notorietate. Oare de ce noi românii, distrugem ceea ce ne
poate fi de folos în activitatea noastră și ar contribui la afirmarea țării și
armatei noastre pe plan internațional?
Centrul DIU este azi doar un nume,
care a avut un mare și prestigios renume! Epigonismul urmașilor a contribuit la
dispariția unei structuri, care a adus multe servicii Armatei Române și țării,
dispunând, totodată, de un potential extraordinar în afirmarea tradițiilor
umanitare ale României, cu prestigiul unei structuri de largă respirație
cultural-științifică.
Se pare că se încheie un ciclu al
evoluției complet: apariția, creșterea și descreșterea unei entități cu
profitabilă relaţionare naţională şi internaţională. Urmează în curând dispariția
completă? Poate, având în vedere trendul și antecedentele!
Nu putem, oare, reanaliza şi
restabili ceea ce ne-ar fi de folos? Stoparea mutării, reconfigurarea și
revenirea la obiectivele inițiale ale instituției și schimbarea celor care au
lucrat pentru distrugerea ei ar reprezenta un demers logic și normal.
Nici un argument rațional și
responsabil nu justifică această mutare! Echivalează cu dispariția unui simbol
național!
Col r. (dr.) Dumitru Codiță
