Din cele mai vechi timpuri, drepturile și libertățile fundamentale ale omului nu au reprezentat o preocupare deosebită în orânduielile despotice și tiranice, dar căpătau spațiu de afirmare în societățile democratice.
Simultan cu cristalizarea unor concepției cu privire la aceste aspecte pe plan internațional au existat și preocupări naționale, care au format o adevărată școală umanitară românească. Printre iluștrii umaniști cu preocupări în acest sens s-a remarcat și marele poet național Mihai Eminescu, care în studiile sale asupra structurii relațiilor umane în societatea românească a anilor 1880 – 1889, a promovat idei deosebit de valoroase privind drepturile omului în România acelor ani. „Sistemul libertăților e sistemul muncii” preciza marele gânditor. Trebuie ca „cetățeanul să vază, că fără muncă și fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există nici libertate”. Cel care „n-are nimic și nu știe să apuce de nici un meșteșug – dă-i toate libertățile posibile tot rob e, robul nevoilor lui, robul celor dintâi care țin o bucată de pâine în mână …” Poporul „crede lesne celor ce-l amăgesc” – constata Eminescu. Poporul este „ lesne măgulit de lingușirile demagogilor și se lasă desbrăcat de cel ce-i aruncă o hrană frumoasă și-l numește la tot momentul suveran, generos, mare neîntrecut, unic pe fața pământului”. În epoca sa, poetul militant considera că „a sosit timpul, în care nația românească să se fi săturat în adânc de superficialitatea teoriei demagogice umanitare și că reprezentanții acestor teorii, fie ei emisari ai alianței, fie capi de partide, numite în ironie naționale, vor reflecta astăzi în acel vechiu bun simț, întunecat de câtva timp, dar pentru care poporul nostru era vestit odată. Care nu se lasă indus în eroare prin distincțiuni subțiri și trageri pe sfoară de sistem superior”. Desigur că asemănările pe aceste coordonate cu anii noștri „sunt pur întâmpătoare”. Se confirmă adevărul dictonului că „istoria se repetă, iar noi nu învățăm nimic”.
În ultimele decenii abordarea problematicii a înregistrat o amploare crescândă. Dacă înaintea revoluțiilor din Centrul și Estul Europei din anii 1989 – 1991, un accent deosebit se punea pe „dezvăluirea încălcărilor frecvente și repetate ale drepturilor și și libertăților cetățenești” în această zonă, mai nou sunt evidențiate 1. unele evoluții pozitive înregistrate; 2. cerințele de promovare, în continuare, a drepturilor omului, ca urmare a intensificării mișcărilor sociale pe fondul creșterii nemulțumirilor pentru măsurile de austeritate pe care cei aflați la conducere le justifică în contextul unei crize multiple extinse la nivel planetar și 3. garanțiile ce se impun pentru ca aceste drepturi să se reflecte prin respectare lor în practica instituțiilor și structurilor care au răspunderi în acest domeniu.
În cadrul acestui proces evolutiv, primul document internațional care a enunțat în mod solemn drepturile și libertățile fundamentale ce trebuie garantate oricărei ființei umane a fost Declarația universală a drepturilor omului (DUDO), proclamată de Adunarea Generală a ONU la 10 dec. 1948, prin Rez. 217 A/III. Declarația nu are caracterul unui tratat internațional, dar constituie un document cu o deosebită forță moral-politică. Ea stă la baza întregului edificiu de norme de drept internațional referitoare la drepturile fundamentale ale omului.
DUDO enunță ca standarde internaționale drepturile esențiale și libertățile fundamentale atât din categoria celor civile și politice (art.3 la 21), cât și cele economice, sociale și culturale (art. 22 la 27) recunoscute oricărei ființe umane din întreaga lume, atât în timp de pace, în situații excepționale, cât și în situații de conflict armat. În categoria drepturilor civile și politice sunt menționate: dreptul la viață, la libertate și demnitate; dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie; dreptul de a nu fi supus la tortură, la pedepse crude, inumane sau degradante; dreptul de a-i recunoaște în orice loc personalitatea juridică; egalitatea în fața legii și dreptul de a se adresa în mod efectiv instanțelor juridice competente împotriva celor care-i violează drepturile recunoscute; dreptul de a nu fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar; dreptul la un proces echitabil în materie civilă și penală; dreptul la prezumpția de nevinovăție până la pronunțarea unei sentințe într-un proces public; dreptul la respectarea vieții private și a proprietății; dreptul de a circula liber, inclusiv de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa, și de a reveni; dreptul la azil în caz de persecuție; dreptul la o cetățenie; dreptul de a se căsători și a întemeia o familie; libertatea de gândire, de conștiință și religie; libertatea de opinie și exprimare; libertatea de întrunire și asociere pașnică; dreptul de a participa, direct sau prin reprezentanți, la conducerea treburilor publice și dreptul de acces la funcțiile publice ale țării.
Articolele 22 la 27, care constituie cel de-al doilea pilon al Declarației enunță drepturile economice, sociale și culturale, pe care le poate pretinde orice persoană „în calitate de membru al societății”. Printre aceste drepturi se numără: dreptul la securitate socială, indispensabil pentru demnitatea și libera dezvoltare a personalității sale; dreptul la muncă și la libera alegere a muncii; dreptul la salariu egal pentru o muncă egală; dreptul de a întemeia sindicate și a se afilia la acestea; dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, bunăstării proprii și a familiei; dreptul mamei și al copilului la ajutor și ocrotire speciale; dreptul la învățământ și dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității.
Deosebit de important este faptul ca autoritățile naționale nu numai să recunoscă formal aceste drepturi, care de altfel se regăsesc în conținutul Constituțiilor fiecărui stat, dar să și acționeze pentru concretizarea lor. Corelativ cu drepturile enunțate, fiecare om are și îndatoriri față de colectivitatea în care trăiește. Astfel în exercitarea drepturilor și îndatoririlor menționate, prin lege se stabilesc îngrădiri care vizează respectarea drepturilor și libertăților celorlalți și satisfacerea cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale.
Drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt enunțate, începând din 1948, în principalele texte internaționale, fac trimitere la identitatea universală a persoanei, care datorită acestui fapt au valoare care transcede politicul indiferent de doctrinele și orientările sub care acesta se manifestă. Fundamentele ideologice ale dreptului internațional al drepturilor omului determină principiul unității și atemporalității dreptului. De aici și legitimitatea acțiunii celor care considerând că nu le sunt respectate drepturile pot să acționeze pentru recunoașterea și concretizarea lor.
Importanța DUDO a determinat ca data de 10 dec. să fie declarată „Ziua internațională a drepturilor omului”.
Marcarea acestei importante zile, cu conotații directe asupra existenței noastre zilnice, s-a făcut la Ploiești în data de 9 dec. a.c. prin organizarea unui simpozion de către Clubul de drept internațional umanitar în cooperare cu Filiala SCMD Ploiești - col. Irimiea Mihai. Cu acest prilej a avut loc si o lansare de carte cu tematică specifică.
